Google+ martie 2016 | ComiCultural

vineri, 18 martie 2016

Adio, dar fumez în mine

Balada fumătorului gonit

(baladă contradedicată fumătorilor, pe care Legea anti-fumat i-a privat de spațiile publice închise)

  

 

Fumătorii fără vină

Vor tot timpul nicotină. . .

Fumătorii fără spații,

De-i vedeți, victimizați-i !!

Trec anii, trec lunile-n goană,

Și-n zbor săptămânile trec,

Rămâi sănătoasă, Țigară!

Îmi iau tabachera și plec!

 


Căci Legea mă pune-n mișcare

Spre zone private de-acum.

Și simt că m-apasă pereții

Plămânilor mei făcuți scrum!

 


Eu nu știu spitalul spre care

Pornesc pe penultimul drum.

(Spitalul e tot spațiu public

Închis? Hai nu fi! Dă-mi un fum!!. . .)

 


Fumam prin wc-uri la școală,

Palmam țigarete prin clasă,

Fumam cu colegele-n poală. . .

Doar vremea era canceroasă. . .

 


Fumam cu colegii de gașcă,

Cam toți mă  ”făceau”. Pe nedrept!. . .

De-atunci  învățasem, se pare

Cum este cu ”trasul în piept”.

 


Dar toate-s de-acuma uitare.

(Pe radiografie fac zoom).

Te las sănătoasă, Țigară,

Căci eu plec pe ultimul drum.

 


*


Și, totuși, cucoană Țigară,

Mai am o dorință, antum:

Mai lasă-mă înc-o secundă!

Te rog! Să-ți mai trag doar un fum!. . .

marți, 8 martie 2016

Adorin Mărțișor și Femeia care nu zâmbea fățiș nici de 8 Martie

sau ”O iubire ca-n filmele multinaționale”

(contradedicat femeilor)


Adorin Mărțișor avea o colegă de serviciu pe care o doreai de la prima vedere, o priveai circumspect la a doua și față de care deveneai de-a dreptul defensiv de la a treia încolo.


Era aparent abordabilă, virtual insinuantă, acid-spirituală și, în general, obositor de inteligentă, chiar și după orele de program.


Niciun bărbat nu rezistase într-o relație cu ea mai mult de 6 luni, cu excepția unuia care își acceptase explicit  inferioritatea, fără ca ea să i-o fi cerut vreodată.


Pentru Adorin, era femeia ideală, mai ales că era relativ proaspăt însurat.


Doi ani a urmărit din umbra funcției această femeie multirațională pe culoarele multinaționalei la care lucrau amândoi - el de doi ani și ceva, ea de vreo trei.


În primul an, de 1 Martie, îi compusese o scrisoare de intenție sentimentală anonimă de două pagini față-verso, tastată cu font Centaur cu dimensiunea 11, trimisă printr-o firmă de curierat rapid. Plus trei trandafiri naturali, albi, enclozați într-un buchet incognito.


Anul următor, tot de 1 Martie, (când împlineau, așadar, el doi ani și ceva, iar ea vreo trei  de multinațională), i-a trimis o poezie cu ceva decolteuri de limbaj, dar indecentă în intenții. La final, s-a semnat electronic. Când s-au întâlnit  pe holul firmei, pe fața ei se citea, cu majuscule, cea mai profi indiferență afișată vreodată într-o relație ”win-win”.


Peste 7 zile, de Ziua Femeii, nu i-a mai trimis nimic. La finalul zilei, când colega dădea să iasă pe ușă, Mărțișor și-a luat inima-n piept, i-a ieșit în cale și i-a adresat primele cuvinte informale ever, scoase parcă pe cauțiune din sufletul său atent delimitat de contextul de business: ” A fost cea mai deocheată declarație pe care am făcut-o vreodată unei femei cu care n-aveam încă o relație extraconjugală”.


Femeia rămase 4 secunde și jumătate înțepenită cu trupul la 45 de grade față de direcția de ieșire pe ușă, imobilă ca un manechin deviat de la traiectoriile învățate, răstimp în care se uită pe lângă el ca spre un prompter blank, de-ți venea să juri că se născuse cu un deficit de 43 de mușchi faciali.


Peste un an, el divorțase cu succes, iar ea trecuse printr-un dureros partaj caracterial față de bărbatul care îi acceptase explicit superioritatea, măritându-se cu unicul care avea să i-o recunoască implicit toată viața.