Google+ august 2014 | ComiCultural

sâmbătă, 30 august 2014

Putin. Ucrainicul unei invazii anunțate.

”Colapsul Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20.”
Vladimir Vladimirovici Putin. 29 aprilie 2005
 
Mă întrerup din preocupările mele apolitice, pentru că Ucraina nu mai este de mult o simplă mocnire de orgolii etnice locale. Nu prea citesc presa, deci e posibil ca scrisele de mai jos să se regăsească deja pe net.
Am urmărit cu ceva timp în urmă documentarul ”The Soviet Story” -  despre fenomenul ”Holodomor” - programul de înfometare în masă a etnicilor ucraineni, pus în practică de ”tătucul” Stalin în perioada 1932-1933.

Un veritabil genocid, atestat cu dovezi inatacabile. Documentarul este foarte bine realizat, iar dacă nu l-ați văzut, vi-l recomand insistent. (Dacă titrarea în limba română nu apare automat, dați click pe bara de jos a ferestrei, pe ”Subtitles”, după ce porniți documentul video).
Bineînțeles că autoritățile ruse, nici măcar la 24 de ani de la moartea URSS, nu s-au delimitat de ororile interbelice. Putin deplânge, în schimb, colapsul sovietic fără să-i tresară nici măcar o microexpresie de remușcare față de monstruoșii săi înaintași.
Ieri, Putin a comis o declarație de pre-asimilare etnică a ucrainenilor:
Eu consider că ruşii şi ucrainenii sunt practic un singur popor, indiferent ce ar spune oricine. Cei care au locuit din vechime pe actualul teritoriu al Ucrainei, nu şi-au spus niciodată altfel decât <ruşi>”. 
Putin nu vorbește din imaginație. Este adevărat că Ucraina de astăzi a cunoscut de-a lungul istoriei multiple crize de identitate.  (un articol bine documentat am găsit pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ucraina-identitate-nationala-razboi-istoriografic.)
Totuși, Ucraina este un stat suveran și independent din 1990, punct.
Până la a identifica similitudini istorico-etnice ruso-ucrainene, Vladimir ar putea recunoaște public apropierea izbitoare dintre nazism și stalinism (în documentarul de mai sus găsiți argumentele).
În rândurile următoare nu voi face câtuși de puțin o asociere între Hitler și Putin. Cel mult o paralelă.
Hitler a ideologizat ura rasială. Apoi a inventat metode de suprimare a raselor condamnate ideologic.
În schimb, Putin are o retorică mai subtilă, cu iz filogenetic, de (falsă) apropiere față de ”colocatarii” spațiului slav. ”Reînfrățirea” cu foștii colegi de gulag este refrenul tot mai insistent care transpare de pe buzele sale severe. 
Hitler a speculat abil umilința resimțită de Germania interbelică față de efectele Tratatului de la Versailles din 1919. Mâna sa de fier a sosit izbăvitor pentru un popor german frustrat, aflat într-o profundă criză internă, căruia criza economică mondială declanșată în 1929 i-a dat lovitura de grație. 
Putin are deja la dispoziție sondajele de opinie din ultimii ani, în care majoritatea rușilor sunt nostalgici după imperiul sovietic, după teritoriile pierdute. Așadar, Putin are inclusiv o legitimizare socială. Iar socialul este hrana politicului. Ca să nu mai bat monedă pe problema economică a  gazelor naturale.
Ambii sunt mânați de orgolii imperialiste supraponderale. Cu diferențele de rigoare, am scris că nu îl asociez pe Putin cu Hitler. 
putinboss
 Și repet: Putin nu s-a dezis de ororile sovietice. Un om cu intenții expansioniste are nevoie doar de un pretext pentru a declanșa haosul.
Ce mă îngrijorează este posibilul efect de domino, într-o lume în care interdependențele dintre națiuni sunt mai pronunțate decât oricând. Iar noi suntem inadmisibil de aproape de focar. Cu tot NATO-ul și UE-ul acoperitoare.
Și citesc deja pe fluxul de știri ultima declarație a țarului post-imperialist:
"Rusia este una dintre cele mai mari puteri nucleare. Aceasta este o realitate, nu doar vorbe".

marți, 26 august 2014

De la ”ușurătatea” emoțiilor lui Kundera la ”greutatea” acceptării acestora


/ și o scurtă trecere prin ”eterna reîntoarcere” a lui Nietzsche /
Nu de mult, am experimentat cu surprindere o senzație incredibilă: răsfoind o carte despre Hitler, m-am trezit emoționat în fața câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele, pe care i-am trăit în timpul războiului. Mai mulți membri ai familiei mele și-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste; dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia lui Hitler, care îmi evocă o vreme apusă a vieții mele, o vreme ce nu va mai reveni?
Astfel își radiografiază Milan Kundera memoria emoțională în debutul cărții ”Insuportabila ușurătate a ființei”. Introspecție nemiloasă, sinceritate-șoc.
Afirmația de mai sus e parte dintr-un expozeu pe tema ”eternei reîntoarceri”, unul dintre pilonii metafizicii lui Nietzsche. Pe scurt, Nietzsche a emis ipoteza repetabilității tuturor experiențelor noastre lumești. Istoria se repetă, nu doar la nivel macro, ci și la nivel de indivizi. Astfel, aria de manifestare a voinței noastre este drastic limitată, suntem predestinați, iar libertatea este o iluzie. Această recurență perpetuă ar intra oarecum în conflict cu ipoteza (inclusiv creștină) a liberului arbitru, care acordă omului anumite grade de libertate în luarea deciziilor privitoare la destinul său.
(Teoria lui Nietzsche a început să prindă cheag și în rândul oamenilor de știință, deși încă nu s-a impus definitiv. Se pare că o mare parte dintre decizii le luăm inconștient, dirijați cerebral, nu dezvolt aici. Citiți pe www.descopera.ro .) 
 Nietzsche vede în această repetabilitate o anumită ”greutate” care apasă pe indivizi, îngrădiți în luarea deciziilor, astfel încât liberul arbitru este pus sub semnul îndoielii.
În schimb, Kundera contrapune ”greutății” lui Nietzsche ”ușurătatea”  unicității existenței umane: destinul este implacabil, suntem unici și irepetabili. Și devenim ”ușori” prin efectul absenței  ”eternei reîntoarceri”.

*

Acum voi evada din zona raționamentului central al romanului ( opoziția dintre ”ușurătatea” și ”greutatea”  ființei) într-una neexplorată de Kundera în paginile acestei cărți: opoziția sau convergența dintre emoțiile pozitive și cele negative.
Mă întorc la citatul din startul articolului. Cum gestionăm fascinația pe care o resimțim față de o Oroare cu care am fost contemporani și care ne-a afectat în cel mai odios mod familia (dar nu direct, pe noi înșine!) ? Este copilăria-tinerețea o circumstanță nostalgic-atenuantă, capabilă să relativizeze inumanitatea unui Hitler, unui Stalin, unui Mussolini? 
Nuanțez, deși Kundera n-o face în carte: nu e vorba despre o adicție emoțională față de Hitler. În fotografie putea fi oricine altcineva:  Torquemada, Pol Pot, Ivan cel Groaznic, condiția era ca emitentul ideii să fie contemporan cu personajul. Fotografia conține simbolistica acelor irepetabile experiențe,  din perioada în care autorul se simțea liber și nemuritor. DAR Milan nu se disculpă nicio clipă față de vinovata sa percepție, ba chiar se adâncește în rană: ” Această împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morală, inerentă unei lumi întemeiate esențial pe inexistența întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat și, deci, totul e îngăduit în mod cinic”. Nuanțabil punct de vedere, cu tot sâmburele de adevăr cinic. Rămân la părerea că ”împăcarea cu Hitler” trebuie tradusă prin întoarcerea emoțională la un timp și la o stare de spirit iremediabil pierdute.

*

Aplicând  judecățile de mai sus la contextul României post-'89, parcă-i înțelegem pe cei (mulți!) ce regretă comunismul. Și pe Ceaușescu, personal.
Identific aici o dublă justificare a nostalgicilor ne-nomenclaturiști (nomenclaturiștii și torționarii intră sub incidența altui tip de gândire). Întâi, regretul unor beneficii devenite greu accesibile după 1989 (garanția unui loc de muncă sau accesul la beneficii de uz curent). Apoi, nostalgia după o tinerețe irepetabilă (valabilă în orice context existențial, nu doar în regimurile totalitare).
În fața unui Ceaușescu imortalizat în contextul producției-record de cartofi, multor români le vor vibra stimulatoarele cardiace, cu sentimentul amidonului pierdut, al țărânei planificat roditoare și al proprietății de stat. La coadă în piață, la cartofi, cu preț de mercurial.
1985_Nicolae Ceausescu intr-o vizita de lucru la CAP Ruginoasa
Ia un octogenar și pune-i la mână un ceas Pobeda. Zeci de furnicături îi vor străbate brațul cu gândul la tinerețea romantic-sovietizată, la timpul parcă încremenit în șantierele noroioase ale patriei, la cântecele patriotice însuflețitoare, la seducția heirupismelor ideologizate.
Ceas Pobeda
Câte milioane de bărbați s-or fi bărbierit glorios cu lamele ”Sputnik” - expresie facială a victoriei sovietice în lupta pentru cucerirea spațiului cosmic cu ”retrogranzii” capitaliști?!. . .
Sputnik lame de ras
Câte femei fertile nu au ”beneficiat” de prezervativele chinezărești ”Protex”?! Ce sentiment de complicitate se poate naște într-o femeie care s-a ”întovărășit” cu cauciucul protector, în climatul de teroare psihică instaurat prin celebrul decret anti-avort din 1966? 

prezervativ protex anii 70

Concluzia pare simplă. 

Orice om este mișcat de nostalgia copilăriei-tinereții, indiferent de atrocitățile aferente. EMOȚII POZITIVE.
Orice om resimte și traumele, conștientizat sau nu, chiar dacă se raportează la cea mai frumoasă perioadă a vieții. EMOȚII NEGATIVE.
OPOZIȚIE sau CONVERGENȚĂ?
FILTRARE. Și COEXISTENȚĂ. 
Iar balanța dintre extreme trebuie subordonată, obligatoriu, RAȚIONALULUI. Dincolo de EMOȚII, dincolo de repetabilitatea sau unicitatea atrocităților, dincolo de ”ușurătatea” sau ”greutatea” ființei, există Liberul arbitru numit Conștiință. Până la proba contrarie.
 Maniheiștii nu vor accepta aceste rânduri.

sâmbătă, 16 august 2014

Amor (c)litoral

(de)lirică de vacanță

Hai să te duc la Costinești, pe maluri.

(Căci ne iubim ca apucați de streche!)

Și să ne-mperechem subtil  în valuri

Mușcate de rechinii nepereche.

 

Ne vom iubi platonic-genital,

Ne-or trece toate apele termale. . .

Cu algele ne-om hârjoni oral,

Căci vara,-n mare, toate-s imorale.

 

Sub unghii te voi linge sâsâit,

În tălpi te-oi gâdila cu șerpi de mare.

Ți-oi curăța și oja de nisip

Cu dinții mei cuprinși de re-mușcare.

 

Te-oi transforma în broasca mea perdidă,

Să te cuprind în stil Batracian.

Am să mă scurg pe pulpa ta toridă,

Pierdut pe veci în Clitoridian.

 

Și de-oi simți afluxul seminal

Al mării ce te-adoră în demență,

O voi scalpa de spumă val cu val!

O voi seca de ultima potență. . .


*


Iar peste ani, când ni s-or potoli

Dorințele trupești (e-n legea firii!),

Am să-ți întind, respectuos-tardiv

Colacul de salvare a iubirii.


( În stare de repaus, pe mal topit de soare,
 Am scris aceste versuri, înconjurat de soare . . . că n-am VRUT altă rimă!)

miercuri, 13 august 2014

Litoralmente, plecăm în concediu

. . . și trecem și prin Mamaia(mi) Beach, ca să nu ratăm autograful lui (cum să-l botez?): Popeye Ma(ză)rinarul sau Radu SalvaMazăre ? . . .

radu-mazare-vrea-sa-il-aduca-pe-actorul-halit-ergenc-suleyman-magnificul-la-carnavalul-de-la-mamaia-18473000
Dom'le, tatuajul ăsta cu mușchiuleț l-am făcut ca să mai distragă atenția de la carisma asta nativă.
Iar maieul e cadou de la Gigi Becali, îl port non-stop, că nu știi când te saltă ăștia, n-ai timp să te mai costumezi și tu ”în tendințe”.

Sursa pozeiwww.jurnalul.ro

Sursa zâmbetului neforțat: Radu Mazăre, ăl mai primar în ezercițu foncțiunii de la Costanța

În rolul maieului: o predestinată zeghe, din ce în ce mai la modă printre potentați

marți, 12 august 2014

A murit cel mai copil dintre marii actori

A murit Robin Williams.

Mă simt de parcă ar fi murit Peter Pan.


Și pentru că Peter nu are cum să moară, simplist-silogistic, o să-l reținem și pe Robin prizonier în lumea noastră.


O să-mi revin repede din uluială, o să revăd pe ”fast forward” toate momentele de magie interpretate de Robin de-a lungul timpului și o să mă las pradă celei mai potrivite stări de spirit cu acest moment:


Don't Worry, Be Happy!


(videoclip în care apare și contagiosul, inimitabilul, inimă-tandrul Robin):


sâmbătă, 9 august 2014

Pustiu pe viu

 (text compus în cadrul rubricii

Duzina de cuvinte, de pe blogul PSI.

Din taina  gândului vă scriu.

Sunt grănicer într-un pustiu.

De-o parte, spiritul sălbatic.

De alta, sufletul văratic.

 

Nu vreau să-ncerc vreo alipire

Între concret și nălucire.

Nici nu prestez salubritate. . .

Sunt alchimist. De vise moarte. . .

 

Eu pendulez frecvent, din fire,

Între surpare și zidire.

Mă simt, în creierul ostil,

În echilibru. Instabil.

 

Cândva, gândeam ca un  naiv:

Când cerebral, când emotiv.

Azi, iată, m-am înțelepțit:

Gândesc cu sufletul ”vopsit”.

 

În vama ”sufletului-lipsă”,

Argumentez cu vreo eclipsă.

Când conștientul mi-e incert,

V-arăt un neuron inert.

 

Nici nu mai știu ce vămuiesc!

Mă plimb pe-un inorog drăcesc.

Sunt prizonier pe un hotar,

Pierdut în rit imaginar. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Din taina  gândului vă scriu.

(Și nu mai știu de-s mort sau viu).

Iar inorogul purtător

Mă va-ngropa ”vindecător”.

 

_____________________________________

Uitasem cum e să scrii o poezie cu 12 cuvinte impuse, cu respectarea prozodiei de rigoare.

Îmi pare bine că mi-am amintit, cu ocazia participării la Duzina de cuvinte din această săptămână.

Așadar, cuvintele impuse au fost: vindecător, sălbatic, alipire, incert, nălucire, văratic, salubritate, alchimist, inorog, naiv, vopsit, lipsă.

 

vineri, 8 august 2014

Scriu mai prost decât aș vrea (continuare)

Să trec acum la subiecte mai serioase. Adică să las deoparte ”ComiC”-ul din „ComiCultural”.


Dacă îți propui să devii poet oficial, nu mai poți pretinde să ai viață personală, cum zicea Nichita.


Poezia te devorează și te re-creează.  Te face cel mai egoist și mai generos dintre pământeni. Te face să coabitezi simultan cu  extremele simțirii și gândirii. Simți că poți inventa realități paralele trăibile. Ai senzația că poți crea sisteme de gândire și simțiri neexperimentate de nimeni până la tine.


POEZIA TE SCRIE PE TINE, nu tu pe ea. Bineînțeles, citiți printre sensuri. . .

..............................................................

Personal, am scris extrem de puțină poezie cu formă&conținut actualizate. Am rămas, deocamdată, în formule-parabolă, cu trimiteri voalate, uneori neconștientizate, la clasici. În lirica mea amatoristă se regăsesc influențe de la Ion Barbu, Jebeleanu, Păunescu (pe care  îl consider unul dintre marii versificatori români, dar nu printre marii poeți români), Nina Cassian, Șerban Foarță, Nichita, Sorescu și foarte puțin din Mircea Cărtărescu. Cam mare înghesuială de stiluri. DAR îmi doream ca tot ceea ce scriu să duc la o finisare&profunzime aproape de perfecțiune. 


 Nu-mi propusesem, până de curând, să mai intru în peisajul poeziei douămiiste.  Am fost pe la niște cenacluri, am respirat poezie actuală, dar nu m-am simțit din lumea celor care cuvântă în scris. Așa că m-am întors în viața mea reală, doldora de concret.

..............................................................

În ultimele luni, însă, mi s-a redeschis apetitul pentru scriitura contemporană. Am citit aproape tot ce a apărut scris (deocamdată online, dar am și cumpărat unele volume) de către poeții generațiilor 1990&2000. 


Răzvan Țupa. Teodor Dună. Dumitru Crudu. Iulian Tănase. Marius Ianuș. Radu Vancu. T.S.Khasis. Rita Chirian. Livia Roșca. Andrei Doboș. Claudiu Komartin. Andrei Doșa. Matei Hutopilă. Anatol Grosu. 


Lista e mult mai lungă.


Unii dintre poeții actuali scriu poezia viitorului sau sunt doar niște impostori nonconformiști în căutare de limbaje originale cu orice preț.


Câțiva, însă, vor fi SIGUR în manualele de limba română ale nepoților mei, pe care fiul meu îi va procrea peste vreo douăzeci de ani.

...............................................................

Mi s-a făcut un chef nebun să scriu în stilul anului 2014. Ce-am scris până acum e maculatură bine ambalată, cu urme de idei, dar prea puține urme de valoare, în accepțiunea critică a termenului.


Sunt extrem de curios dacă voi reuși. Măcar în 2015. Pentru mine. Am mai spus-o: nu voi înainta poezelele mele niciunui editor, chiar dacă voi  fi fulgerat de genialitate, vreodată.


Și scriu pentru că trăiesc poezia ca pe un foc sacru care întreține oxigenul pe care îl respir. Sau invers. 

Scriu mai prost decât aș vrea (și aș putea?!)

Pe 15 august împlinesc un an de când am dat primul ”publish” pe acest alt blog. Nu, nu am de gând să destup vreo șampanie sau să comand jerbe de artificii. (Atunci ce dracu începi aici, mă hărțuiește vocea interioară, un bilanț???).

Între timp, am fost și hackerit, așa a apărut și celălalt blog ( http://comicultural.wordpress.com/), iar acum scriu în paralel pe amândouă, am explicat cândva de ce

Nu am ascuns că am intrat în blogosferă cu convingerea că  ”Scrisul sunt eu”. Cu intenția de a tulbura norii cu scrierile mele, sentiment care mi-a fost grav zdruncinat când am constatat cât de bine și de subtil-luxuriant se scrie azi, fie în proză, fie în versuri. Și cât de ieșit din formă eram, mă chinuiam cu orele, la volan, în pauzele de masă, în pauzele conjugale. . .

Să nu fiu incorect cu muzele mele, țucu-le-aș pe șest. Cred că am dat aproape tot ce-am putut la categoria ”comic”, mai ales în versuri. Recitesc ”infanteziile” mele născocite în cadrul ”Duzinei de cuvinte”. Și nu pot fi acuzat decât de devianță stilistic-versificatoare, dacă mă refer la ”Amintiri din precopilărie” (Foaie verde sanguin / Mă suii pe-un intestin / L-am ales pe cel subțire / Cum obrazu-mi e din fire etc.).


Firește, amicii și amicele online s-au abținut să-mi recomande consultații psihiatrice, iar când le-am servit și ”Autopsie - necrofile de poveste”, s-au resemnat cu privire la imuabilitatea depravatei mele gene: ”Enigmatic și cuminte / Cu picioarele-nainte / Fix la morga friguroasă / Mă dădui plecat de-acasă. . .” etc.


În fine, deși apolitic, n-am putut rezista unei alte teme Psi-lunatice, și le-am trântit pro-băsiștilor o versificație de să mă țină minte (Lacrimi de croco-edil): ”Ai condus vapoare prin întreaga lume. / După România lăcrimai cu spume. . . / Navigat de gânduri, lunecai pe Nil: / Comersant de lacrimi de la crocodili. . .” etc.


Ca să închei cu latura comică, am zis să nu scape nici pescarii de o încondeiere binemeritată - și așa s-a născut ”Pescarul (sc)amator” (Ce-ți doresc eu ție, dulce pescărie?!. . . / Balta mea de glorii, balta mea de dor! / Brațe undițoase, broaște-n stufărie, / La crăpceanu-ți mare mulinezi de zor! etc.).


..................................................................................

După titlu, postarea ar fi trebuit să fie despre cât de prost scriu. Și asta spune foarte multe despre mine.


(articol susceptibil de continuare în episodul următor, ca multe altele, pe care le-am lăsat suspendate, deocamdată).

marți, 5 august 2014

SINGURĂTATE ÎN NOI (1/∞)

 / o versificație-răspuns despre care voi vorbi mai târziu /

 

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești

prin frecarea cu aerul.

*

Copacii n-au yin și yang.  Florile n-au presentimentul morții.

Un bătrân își tamponează instinctiv cozile ochilor

cu o batistă plină de riduri.

 *

Nicio voce interioară nu se poate propaga

prin vidul sufletesc.

 *

Pereții au îmbătrânit în ritm cardiac.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă pasul

ar căpăta materialitatea piciorului?)

 *

În căutarea timpului pierdut,

mă tai în cioburi de clepsidră.

Pe globul ocular

 mi-au apărut cercuri concentrice, 

ca pe trunchiurile copacilor.

 *

(Ce s-ar întâmpla dacă ferestrele

Ar deveni conținutul imaginii din spatele lor?)

 *

”Moartea lentă” nu există. Moartea se consumă brusc.

Singurătatea e trăire lentă.

Privirea în gol,

liniștea impusă a gândurilor, 

așteptarea.

*

Totul curge.

Totul e succesiune.

Încremenirile au fost inventate de poeți.

*

Orice lacrimă ia forma picăturii chinezești,

când curge.

vineri, 1 august 2014

Apocalepsie

/ deodată, Nimic! /


Norii s-au refugiat pe sub streșini. Ploile au rămas suspendate.

Copitele au îngenungheat în potcoave. Caii invocă pseudopode, nevertebrate. . .


De sub asfalturi izbucnesc roci alogene.  În cer, s-a deschis un curcubeu, ca o rană.

Laptele moare lent în ugere. Vaci rumegând cu rictus de Satană.


Aripile au zburat fără fluturi. Omizile bat din antene a negație.

Către mormintele vacante  se-ndreaptă acum o nouă emigrație.


Vulturii atacă-n picaj imploziv,  măcelărindu-și  controlat măruntaiele.

Aerul se scutură de respirații. Pelerinate sunt astăzi gunoaiele.

 

Gravidele își ascund inabil sarcinile, ca pe niște tragice copiuțe.

Cu podurile palmelor, pe furiș, nivelează căpșoare, piciorușe, mânuțe.


Prea multe scorburi, prea puțini copaci. Pădurea a-nlemnit de-atâta iarbă.

Umbrele s-au mânjit cu soare și au dispărut în privirea mea  oarbă.

                                                          

O fetiță probează un giulgiu. Și o face cu atâta grație!. . .

Cineva m-a sunat să îmi spună ce să fac cu ultima respirație.


Sunt singur acasă și-aduc o ultimă ofensă divinității.

Sunt propriu-mi chip cioplit. Și mă sustrag posterității.

 

Aș putea să-mi fac curaj. Aș putea să alertez vânturi. 

Aș putea să dezgrop tainele morților. Aș putea să moderez  gânduri.

Aș putea să urlu ca revelatul, aș putea să mă comport demonic.

Sugrum exorcist o lumânare. Lumea de-afară s-a izolat fonic.