Google+ Așteptându-l pe Nietzsche (2) - Calul din Torino | ComiCultural

luni, 23 iunie 2014

Așteptându-l pe Nietzsche (2) - Calul din Torino


/ ”Calul din Torino” – între coșmarul dostoievskian, delirul nietzscheian și absurdul lui Beckett /
 (publicat inițial pe http://comicultural.wordpress.com/ )
Torino, Piața Carlos Alberto, 3 ianuarie 1889. Un birjar încearcă fără succes să-și determine calul să înainteze. Furibund, vizitiul începe să-și biciuiască fără milă bidiviul. La scenă asistă și filosoful german Friedrich Nietzsche, care are un acces de compasiune și sare la gâtul animalului, izbucnind în plâns.  La scurt timp, i se declanșează primele simptome severe ale nebuniei care îl va chinui mai bine de zece ani, până la moarte. 
La 122 de ani distanță, regizorul ungur Bela Tarr se hotărăște să ecranizeze o poveste cu o simbolistică revendicată direct din întâmplarea torineză - ”Calul din Torino”, producție 2011.
Filmul nu este despre Nietzsche. Dar poartă amprenta spiritului lui. Vocea povestitorului ne pune în gardă, la începutul filmului, că întâmplarea din Torino a fost punctul de plecare al scenariului.  
Calul din Torino” este o ficțiune-parabolă închipuită de Tarr despre calul îmbrățișat de Nietzsche la Torino și despre stăpânii săi - un bătrân și fiica sa. Unici locuitori ai unei pustietăți, într-o casă imemorială, degradată, plantată într-un câmp arid, în imediata vecinătate a unei fântâni. O consistentă mostră de minimalism vizual, scenografic și  verbal.
 Bela Tarr a ales să imagineze pe peliculă  6 zile din viața celor 3. Ultimele 6, probabil(?).
Coloana sonoră induce încă din start o stare apăsătoare, monotonă, delirantă - recomandabilă cu precădere sufletelor elegiace:

În primele cadre, bătrânul (Ohlsdorfer) se întoarce acasă într-o căruță trasă de cal. Ambient de stepă stearpă: arbuști desfrunziți, buruieni uscate, praf  răscolit  de vântul care bate fără încetare, cadre alb-negru dominate de griuri mohorâte.
Calul din Torino 1 1
Ajuns acasă, bătrânul este întâmpinat de fata sa, care se grăbește să îl ajute. Găsim o relativă dinamică a personajelor, dar e numai o iluzie. Dinamismul se va estompa dramatic spre final. De fapt, cinematica din imagine are un tâlc descoperit mai jos:
Calul din Torino 2
Existența celor doi se împarte între două lumi - ”înăuntru” - ”afară” -  care vor evolua treptat dintr-un raport de complementaritate într-unul de contopire funestă.
Alternanța ”înăuntru - afară” este dihotomică. ”Afară” este habitatul ostil, parcă dezlocuit de vântul haotic.  ”Înăuntru” e spațiul silit, aproape penitenciar, preaplin de tăcerea unor oameni care nu au ce să-și spună.  ”Afară” e teritoriul interzis oricărei simbioze dintre om și natură. ”Înăuntru”, e spațiul  coexistenței tată-fiică, fără alte virtuți familiale în afara unor automatisme necesare supraviețuirii comune.  
Totul, în limitele unei rutine ritualice care, pe parcursul celor  6 zile, va fi progresiv devitalizată.
Camera zăbovește adesea pe cadre picturale, chiar în absența policromiei. Regizorul insistă pe imagini-emblemă, creându-ne senzația de timp încremenit. Este și cazul cadrului cu fata țintuită în fața ferestrei, uitându-se spre afară, ca o senzație de arest la domiciliu:
Calul din Torino 3
Senzația se accentuează atunci când cadrul ferestrei este umplut de silueta gârbovită a bărbatului:
Calul din Torino 3 barbatul in fata ferestrei
Iar senzația devine copleșitoare atunci când regizorul ne dezvăluie tabloul dintr-un unghi diferit. Greu de închipuit o atmosferă mai apăsătoare. Siluetele celor doi zac într-o tăcere devenită limbaj ambiental. Tăcerea - personaj secundar omniprezent. Căpătăm senzația că obiectele de decor suferă un proces de sublimare în tăcerea aproape materializată.
Calul din Torino 6 natura moarta cu batran fata rufe masa scaune
Activitățile celor doi se reduc la câteva automatisme repetate aproape invariabil:
Fata îl ajută pe tată să se îmbrace-dezbrace (bărbatul este infirm, are mâna dreaptă inertă). Fata iese afară pentru a aduce apă cu gălețile de la fântână. Fata curăță grajdul. Fata pregătește masa . . . 
Calul din Torino 4 cratita cu cartofi fierti
O scenă de antologie, în continuare. Bătrânul înfulecă literalmente un cartof fiert. 
⌈Mâna sa dreaptă este inertă, spuneam. Regizorul  nu explică de ce, nici nu sugerează. E posibil să fie brațul care acum pătimește după ce a biciuit calul în prezența lui Nietzsche. Ipoteza este cu atât mai viabilă, cu cât (vă rog să observați) ochiul drept al lui Ohlsdorfer este acoperit de pleoapa atrofiată. Este același ochi drept, care și lui Nietzsche îi cedase la vârsta de 29 de ani! Regăsim, deci, un transfer de suferință de la Nietzsche la bătrân, ca un blestem care lucrează lent și sigur.⌋
Bătrânul răzuiește coaja cartofului cu unghiile mâinii sănătoase. Apoi mărunțește miezul fierbinte cu poftă și duce la gură fragmentele de cartof, schimonosindu-se din cauza arsurii. Este o voluptate care contrastează strident cu  apatia manifestată în restul timpului:
Calul din Torino 4
Am citit că Tarr s-ar fi  inspirat din tabloul lui Van Gogh, ”Mâncătorii de cartofi”:
Vincent_Van_Gogh_-_The_Potato_Eaters
Aici, un instantaneu care ne trimite cu gândul la un Don Quijote mahmur, sisific, înfrânt:
Calul din Torino 5
La un moment dat, monotonia familiei este întreruptă de un vizitator sosit să cumpere palincă. Acesta sparge tăcerea cu un monolog semi-delirant inspirat din filosofia lui Nietzsche, despre degradarea umanității, despre responsabilitatea lui Dumnezeu față de extincția morală a omenirii și, finalmente, despre moartea lui Dumnezeu. Incoerent, dar premonitoriu. Parcă intuim starea de delir din ultimii ani de viață ai lui Nietzsche.
Calul din Torino 6 om filosofand ciudat
Calul. Declanșatorul crizei lui Nietzsche. Refuză mâncarea. Refuză inclusiv să mai tragă la căruță (protest mut față de biciuirea din Piața Carlos Alberto!?). Practic, condamnă familia la imobilitate, la izolare completă.
Calul din Torino 7 calul
Emblematice sunt ieșirile fetei cu gălețile la fântână, înfruntând vântul potrivnic. La începutul filmului, cameramanul urmează pașii fetei,  împărtășind parcă aceeași povară ritualică:
Calul din Torino 5 1 femeia merge la fantana
Apoi, ieșirile fetei se izbesc de o ceață mată, aproape materializată. Camera o urmează încă prin atmosfera din ce în ce mai ostilă:
 
Calul din Torino 7 femeia merge la fantana ceatza
Spre final, însă, camera rămâne în cadrul ușii casei, urmărind de la distanță mersul greu al fetei. Camera știe deja. Și ne avertizează și pe noi. Fântâna a secat. Fata se va întoarce cu gălețile goale. Viața primește un avertisment crucial:
Calul din Torino 9 femeia la fantana, camera ramane in cadrul usii
Dispariția apei din fântână fusese profețită deja. Cu o zi înainte, cei doi fuseseră distrași din ritualul consumării de cartofi de un zgomot. Un zgomot care punea în pericol monotonia cotidiană.
Calul din Torino 8 ambii la masa atenti la zgomote afara
Un grup de țigani aflați în drum spre America. Se opriseră să ia puțină apă din fântână. Inacceptabil pentru bătrânul Ohlsdorfer, captiv al stării avansate de alienare:
Calul din Torino 8 gonesc tiganii
Țiganii pleacă în grabă, nu fără a-i arunca blesteme bătrânului sociopat.
În schimb, un țigan bătrân apucă să îi lase fetei o carte. Spre seară, fata buchisește greoi primele pagini. Citește despre o apropiată penitență. ”Locurile sfinte au fost pângărite.” Despre Dumnezeu și lucrările sale e scris la timpul trecut: ”Domnul a fost cu voi! Dimineața se va transforma în noapte. Iar noapte nu va mai fi. . .”:
Calul din Torino 8 țiganii au plecat, fata citeste cartea
Nicio speranță de a mai putea trăi aici. Cu fântâna secată, a doua zi de dimineață, cei 3 pleacă. Dar, cum calul a refuzat să tragă la căruță, iar bătrânul este infirm,  fata  este nevoită să apuce de oiște și să tragă. Un moment zguduitor:  oiștea nu e altceva decât o cruce.  Iar Golgota nu e departe. . .
Calul din Torino 10 femeia duce oistea carutei
Cei 3 osândiți la migrație urcă anevoios dealul Golgotei, dar nu spre a fi răstigniți. Ci pentru a răzbate ”dincolo”. Dincolo de condamnare. Dincolo de penitență. Apare în scenă și un copac solitar, desfrunzit, dar încă vertical. Cât timp e verticalitate, mai e o speranță.
Calul din Torino 11 femeia duce oistea carutei pe deal
O paranteză, devenită obligatorie. Există în acest film trimiteri inclusiv la piesa lui Beckett, ”Așteptându-l pe Godot”.
Acolo, personajele principale, Vladimir și Estragon, așteaptă o salvare de la un anume Godot, iluzoriu așteptat până la finalul piesei.  Cei doi nu caută salvarea în ei înșiși. Sunt incapabili de o ieșire din impas prin forțe proprii. Iar spre finalul piesei apar slăbiciuni umane extreme - tentațiile suicidare. Încearcă să se spânzure de o salcie, fără succes (se rupe funia). Iar piesa se încheie simptomatic. Cei doi își provoacă limitele curajului, încercând o evadare din pasivitatea cronică:
” - Vladimir: O-ntindem?
   - Estragon: Hai.
Nu se mișcă din loc. ”
Așa se încheie piesa. Iar acest ”Nu se mișcă din loc”, care contrazice intenția verbalizată de a ”o-ntinde”, este condamnarea definitivă, tacită, la pasivitate. Este renunțarea la acțiune, autocondamnarea la așteptare, poate chiar la moarte lentă, deși critica nu a căzut la pace în privința semnificațiilor beckettiene.
Mutându-ne la ”Calul din Torino”, familia&calul fac mai mult decât Vladimir&Estragon. Cei trei chiar pleacă în căutarea salvării, constatăm că personajele dispar după deal. Rămâne în urmă doar vânturarea frunzelor prin pustiul dez-umanizat.
Calul din Torino 12 au disparut dupa deal
Dar, lovitură de teatru (film!?)! 
După câteva secunde, îi revedem revenind aproape inexplicabil în câmpul nostru vizual. Au realizat deșertăciunea evadării din condiția lor de învinși. Se întorc în carapacea lor de oameni. Au ratat șansa unei noi deveniri, au ratat accederea către statutul de Supraom creat de însuși Nietzsche. O specie superioară care să se autodepășească și să conducă plebea către autodeterminare absolută, chiar în absența unui Dumnezeu, negat vehement de Nietzsche.
Calul din Torino 13 reapar de dupa deal
După ce se întorc acasă, regizorul inversează dramatic focusul obiectivului. În primele zile, aparatul de filmat  urmărea fata din interior, uitându-se pe geam. Pentru prima dată, obiectivul rămâne afară, iscodind spre interior. Fata devine o simplă fizionomie inertă în spatele ferestrelor. Sentimentul întemnițării în propriul spațiu vital devine strivitor:
Calul din Torino 14 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
Iar camera se apropie sadic de chipul încremenit. Privire în moarte silnică:
Calul din Torino 15 chipul fetei, ca o stafie, la fereastra
 Ajungem în ziua a 6-a. Dar nu mai e ”zi”. Vă amintiți? ”Dimineața se va transforma în noapte”.  Dumnezeu a murit(?). Au fost 6 zile ale Genezei sau ale unei Deconstrucții planificate? Regizorul ne dă indicii, dar ne lasă libertatea de intepretare:
Calul din Torino 16 trebuie să mâncăm
 
”Trebuie să mâncăm”, spune tatăl. Dar fata refuză mâncarea. Calul probabil a și murit în grajd.  Decorul nu mai există. ”Afară” s-a contopit cu ”înăuntru”, e întuneric peste tot. Iar povestitorul ne informează ”Afară este tăcere de mormânt, furtuna s-a terminat.”. 
Trebuie să mâncăm”. (Parcă aud ecoul lui Labiș - ”Mânânc și plâng. Mănânc.”). Instinctul de supraviețuire trăiește. Dincolo de mormântul ambiental, palpită viața. Tarr ne lasă cu o speranță. Final deschis.
Trebuie”. Nu înseamnă că vor și mânca până la capăt. Rămânem suspendați, ca și la Beckett:  ”Plecăm”, dar nu ne mișcăm încă din loc. Îl așteptăm pe Godot, dar căutăm soluții.
L-am aștepta și pe Nietzsche. Parcă simțim nevoia unuia dintre verdictele sale nihiliste. Și parcă nu. Pentru că l-am simțit peste tot (chiar și acolo unde regizorul i-a eludat filosofia). În tăcerea generalizată, în negarea divinității, în abandonul de sine, în întunericul impus, în implacabilul situației, dar și în realitatea alter-nativă.  
Nihil sine Nietzsche.
Finalurile deschise sunt (printre) cele mai fascinante.
(fotografiile sunt extrase din materiale video găsite pe youtube.com )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentati...daca existati...