Google+ ianuarie 2014 | ComiCultural

vineri, 31 ianuarie 2014

Duzina de cuvinte

Amintiri din precopilărie

/ Infantezie / ( gen neliterar botezat azi, 31 ianuarie 2013, 
pentru a avertiza cititorii asupra unei ficțiuni cu puternice
sonorități infantile, dar cu pretenții de adresabilitate către adulți.
Ați mai citit așa ceva AICI și AICI.)


Foaie verde-sanguin
Mă suii pe-un intestin.
L-am ales pe cel subțire
(cum obrazu-mi e, din fire...).

M-apuc un râs, a milă:
Mațul deveni... șenilă!...
Iar eu, tancul cel infam, 
Prin stomac cutreieram.

Frate-miu, cretin cu moț:
Din ficat croia un șorț...
(Nu vă rățoiți  la el,
L-a decorticat nițel...)

Zice (pe nepusă masă):
”Bunul simț nu mi-e acasă!”...
Căci urmase, vezi matale,
Școala vieții(!)... prenatale...

Și, cu șorțul tras pe vine,
Începu să taie,-n fine,
”Inflamațul”... intestin...
Stai să vezi acum festin!...

Strig: ”Frăție, te oprește!
Și șenila-mi oblojește!
Ia mai bine fii o stană,
Nu de piatră, ci de rană!...

Și de mai prestezi din gură
Ca dintr-o cerească șură,
Te tractez intempestiv
Prin tot tractul digestiv!

Aș! Nebunul tot nebun!
La gâlceavă e imun.
Mi-a-nscenat și-un ”antidot”:
Mai să-mi tragă una-n bot!

Convulsiv ca un țipar,
(Caracter de cocalar!),
Mă brusc ombilical
Și-o țâră chiuretral!...
..................................................

Hello! Bebe! Țoncu mic!
De la sân sa-ți dau lăptic?”
Dintr-o dată mă trezii!
Și deodat´ mă dumirii...

Adormit în balansoar,
Mă trecuse un ... coșmar!
Iară frate-meu, ăl geamăn,
Le dormea de n-avea seamăn!

Și, în timp ce beam din țâță,
Scărmănând duios o mâță,
Forțam Calea Laptelui:
O beam și pe-a fratelui!...

Și gândeam: ”când om mai crește,
Tre´ să împărțim frățește??!...
Și născui un gând cam șui:
Ia să-și pună pofTA-NCui!”

___________________________________

Fantezie infantilizată pe tema din această săptămână, indicată pe blogul PSI
Tema: să folosim într-un singur text cuvintele:gros, stana, sura, ras, bot, simt, scoala, sort, senila, san, tipar, sui”. Cu sau fără diacritice...
Creațiile celorlalți fanteziști le găsiți AICI.


miercuri, 29 ianuarie 2014

Poerezii


Glezmierdare

A-nceput de ieri să gleznă
Câte-un por, la epilat...
Tibia s-a-nfiorat.
Căci sub plapumă s-a beznă,
Pe-nserat!

Nu-i prea linsă, da-i ţucată.
Şi-o dezmierd cu-n tandru zoom,
Porii-s penetraţi acum
De suflarea-mi îmbătată
De parfum...

Infantil adorm pe gleznă
Cu obrazul glezmorţit.
Pe-un picior de rai dorit,
Transhumez în vis spre pulpă,-
-Aglezmuit...
____________________________________________

Text compus în cadrul rubricii ”Gând din cuvânt”, găzduită pe blogul Irealiei.
Tema din această săptămână: ”glezne”.

luni, 27 ianuarie 2014

Poerezii


Și nu ne seduce pe noi în ispită!...


Adam şi Eva.
Doi tăietori de mere pentru şerpi.
(Vă amintesc:
Şerpii - fructarienii Edenului.)

De-atâta ”verde de Paradis”,
şerpii intră în transă erectilă,
iar Adam în şoc clorofilactic.
Fenomenul va rămâne în Biblie
sub numele de „androgeneză”.
(Biserica îl va repudia
sub pretexul lipsei de probe.)

Eva se sustrage propriei goliciuni,
refulându-se în feminitatea
tocmai descoperită.
Conştiinţa lui Adam nu doarme.
Dar se predă, atemporal,
Eternului Feminin.

Eva îşi năpârleşte nuditatea
şi îmbracă o mantie de şarpe ionatan.

Dumnezeu dubito, ergo cogito.
Apoi cedează ispitei,
înecându-se, ateu,
cu resturi de măr tiroidian. 

______________________________________________

Text scris în cadrul rubricii Psiluneala, pe blogul PSI. Tema săptămânii: "Merele".

Sursa foto click.

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Duzina de cuvinte



”Ultima postare”



Încep acest articol cu un bizar sentiment al pierzaniei.

Inițial, pe tema din această săptămână a „Duzinei de cuvinte”, scrisesem un articol despre amintiri din studenție, dar am citit între timp articolul 
PSI-gazdei noastre.

Mă alătur „La mulţi ani”-urilor mai vechilor camarazi de PSI-logisme.


Am citit la PSI şi despre conu´ VirusacheDecedat în octombrie 2013, la 56 de ani, după 3 ani de blogging sprinţar și nelipsit de har.




M-am pierdut printre articolele pline de viaţă de pe blogul lui. Și am reconstituit o desfășurare de istorii care m-a(u) emoţionat.

Mi-am pus şi eu mai demult întrebarea: ce se întâmplă cu blogul cuiva care moare ? Ce ne inspiră un blog trecut în nefiinţă?

Dincolo de NIMIC, sunt incapabil să inventez sensuri.
Dincoace, unde totul e încă în zodia posibilului, pot vitaliza doar păgâne gânduri:

Cuvânt zidit în tăcerea funerarelor scripte...
Potir cu veninul sorbit cu voluptatea ultimei împărtăşanii bahice...
Iz vibrator ghicit în glasul ce-ţi divulgă zilele rămase de trăit...
Covor de penitenţe post-mortem, pe morminte încolţit...
Potcoava ţipând ruginit din căderea proscrisei mârţoage...
Thanatos zvonit de Eol în necropola spiritului pierdut...
Copilul cu mâna întinsă, de soartă vreodată dorit(?),
... de tatăl fugit, de mama căzută din drepturi, iubit(?)...


Un rai dez-înverzit de-o explozie-n soare...
Ocean dez-albăstrit de un reflux care-l doare...
Armăsar dez-albit de-un nechezat care moare...
Cireş dez-înroşit de o tomnatică boare...

Și am rămas blocat într-o demonică fascinaţie:

Ce-ar fi dacă asta ar fi ultima mea postare?
__________________________________

Deloc mândru de textul tocmai scris, proscriu și la PSI.

joi, 23 ianuarie 2014

Femeia (1)


Estrogeneză

(Reiau seria articolelor despre Femeie, promisă AICI. Încerc să surprind Femeia în cele mai diferite ipostaze experimentate de către subsemnat. 
Nu confundați aceste texte cu literatura adevărată. Confundați-le cu propria voastră imagine despre voi înșivă, dacă e posibil. 
Da, mă refer la voi, Inestimabile Femei!
Bărbații-confrați,  în egală măsură, acceptați).
______________________________________________

Mi-ai trecut prin fața ochilor 
ca o retroactivare 
a ideii mele de femeie ideală.

M-ai privit translucid, 
din latența vederii tale periferice, 
numai bună de jefuit
și de plantat
pe Capul Bunei Speranțe.

Copacii se agățau disperați de trotuar ca de o trenă,
cu rădăcinile lor instant erectile,
încercând să-și marcheze teritorii cu sevele fertile,
ca enții lui Tolkien.

Însuși trotuarul, lepădat de Sutana asfaltului,
părea că rodește bezmetic în zeci de secvențe genetice,
în cautarea unei grupe sanguine compatibile.

De fapt, tu nu priveai pe nimeni.
Tu fecundai câmpul vizual.
Tăcută ca o introspecție erotică.

Limbajul tău corporal
era flirt pseudo-virginal
cu toate privirile bărbaților Văzători.

Surâsul tău sălbatic de tigroaică
mi-a circumcis respirația.
Păreai sătulă de victime,
dar avidă de trofee vânătorești.

Pluteai cu coapsele tale stâncoapse,
amprentate dentar de toți amanții tereștri,
introconvertiți în foetuși-bărbați.

Gleznele tale
de cerboaică turnată în estrogen
le șerpuiam intravenos cu falangele.

Pașii tăi îmi asfaltau carnea -
- covor ductil
în calea metatarsienelor-fetiș.

Mă vertebrai,
Mă vascularizai,
cu tocul-cui procreând
rețele de nervi spinali.

Eram deplin revelat. 
Nu Eva fusese coasta!
Adam fusese vertebra,
din Eva absorbindu-și măduva.

Apoi ai dispărut cometeoric.

Am rămas blocat într-o îmbrățișare amputată.
Cu nevertebrațele mele,
cu negerminatele mele gesturi afective.

Și toate astea s-au întâmplat
într-o singură secundă,
uriașă cât o eră geologică
sau mai degrabă cât o Estrogeneză.

____________________________________________


Text compus în cadrul rubricii ”Gând din cuvânt” de pe blogul Irealiei , unde puteți găsi multe texte scrise cu har, prin magia clickului stânga pe link.
Tema gândului din această săptămână a fost cuvântul ”Translucid” .
Dar rubrica ”Femeia” este abia la început...

Sursa foto: Deviantart

luni, 20 ianuarie 2014

Filmofilia

Un pumn de clipe (articol scris în cadrul rubricii coordonate de PSI)

/ Il Postino - povestea unui fiu de pescar, îndrăgostit de poezia lui Neruda /

Am să descriu una dintre cele mai frumoase povești triste din istoria cinematografului.
O împletire de poezie inocentă și tristețe bucolică, manifestată atât pe ecran, cât și dincolo de el.

Este vorba despre filmul italian ”Poștașul” (Il Postino), realizat în 1994.  Un film care zugrăvește viața unui fiu de pescar, care locuia pe o mică insulă italiană.

Mario este un om extrem de simplu. Un vorbitor gângav cu un accent încântător de naiv-napoletan.
Nemulțumit de viața de pescar a tatălui său, Mario se angajează ca poștaș în satul său. Poștaș pentru un sat de analfabeți??!...

Da. Pentru că în sat apare un personaj care îi va schimba viața: celebrul poet chilian Pablo Neruda (interpretat de Philippe Noiret), exilat din patria natală pe considerente politice. Iar fiul de pescar va fi însărcinat să îi ducă lui Neruda corespondența.

Mario se va îndrăgosti iremediabil de poezia lui Neruda și o va folosi inclusiv pentru a o cuceri pe iubita vieții lui, Beatrice. Când veți (re)viziona filmul, vă rog să fiți atenți la modul dulce-sfios-virginal în care Mario rostește numele acesteia:  ”Beatrișe” ...

Una dintre replicile emblematice ale filmului apare în momentul în care Neruda îl mustră pe poștaș că s-a folosit de poezia sa pentru a o seduce pe Beatrice. Iar Mario replică din străfundurile înțelepciunii sale:




Pare o replică plină de sevă. Și chiar este. La nivelul lui Mario, de adorator-amator de poezie. 
Dar sevei parcă îi lipsește ceva. Replica are un conținut ”perfid”: Mario îl ”atacă” pe Neruda involuntar-subversiv.

Poate fi numit poet cineva care scrie o poezie de care ”nu are nevoie”? Pe care să nu o nască exuberant, ardent, cu implicarea întregii sale ființe? Pe de altă parte, poezia trebuie să fie un spectacol al împărtășirilor, nu al divizărilor...

Așadar, însuși poetul are cea mai mare nevoie de poezie. Dar Neruda îl înțelege pe italian și deja îl iubește ca pe un confrate mai mic. Mai mult, îi devine naș la nunta cu frumoasa Beatrice.

Imediat după aceea, Neruda părăsește Italia, întorcându-se în Chilele natal. Mario rămâne pe insulă, cu o amintire de neșters pentru Neruda și cu o veșnică fascinație pentru poezie.

Și acum ajung la momentul de vârf al poveștii. Mario descoperă între timp o invenție care îi va alimenta fantezia poetică: fonograful. Împreună cu un prieten, realizează opera vieții sale: va căuta să înregistreze audio poezia cu care conviețuia de-o viață. Poezia care ne înconjoară pe toți, dar pe lângă care cei mai mulți trecem ca pe lângă o obișnuință.

Un pumn de clipe magice surprinse în momente de grație poetizată. 

Vă invit să curgem împreună prin frumusețea sufletească a celui ce abia știa să buchisească slovele, dar cocheta cu Inefabilul:


   Numero uno. Onde alla Cala di Sotto. Onde piccole. 
                           (Valurile de la Cala di Sotto. Cele mici.)


Numero due: onde grande.
                      (Valuri mari)

Numero tre: vento della scogliera.
                     (Vântul printre stânci)

Numero quattro: vento dei cespugli.
                                     (Vântul printre tufișuri)

Numero cinque: reti tristi di mio padre.
                                          (Plasele triste ale tatălui meu)

Numero sei: campane dell´Addolorata...con prete...
     (Clopotul bisericii...cu preot...)

Numero sette: cielo stellato dell´isola.
                                       (Cer înstelat deasupra insulei)

Numero otto: cuore di Pablito.
                                                          (Bătăile inimii lui Pablito - viitorul fiu)

____________________________________


Nu voi povesti filmul mai departe. Cei care nu l-ați văzut, rezervați-vă o seară de gală pentru un film de colecție.

_____________________________________

Povestea din spatele filmului este cutremurătoare.

Actorul principal, Massimo Troisi, avea 41 de ani când a jucat în acest film.  
A jucat admirabil. Rolul vieții.
Era bolnav de inimă încă din adolescență. A suferit un cvadruplu bypass la 19 ani. Dar a amânat operația, devenită obligatorie cu trecerea anilor.

Urma să fie operat imediat după teminarea filmului ”Il Postino”.

Pe 3 iunie 1994 a terminat filmările la ”Il Postino”.

12 ore mai târziu, deceda în urma unui atac de cord, în casa surorii sale din Ostia (lângă Roma). 

Avea 41 de ani, deci.

Personajul său, Mario, a murit, de asemenea. Atât. Atât de simplu...
________________________________________

Eu v-am lăsat sus doar instantanee fotografice. Vă las mai jos și fragmentul din film aferent fotografiilor, cu partea audio absolut delicioasă  (Deși v-aș invita să vedeți filmul integral, mai întâi).



Minunata coloană sonoră, compusă de Luis Bacalov, a primit premiul Oscar.

__________________________________________________________

Articol scris în cadrul rubricii ”Psiluneli” , pe blogul PSI . 
Tot aici găsiți și alte fantezii ale celor dăruiți cu dorința de a dărui.

vineri, 17 ianuarie 2014

Duzina de cuvinte



Bibliofobie


Din prăbușirea calului vă scriu.
Din sfâșierea greabănului viu

Cu unghiile mele defecate
De-o biblie gravidă de păcate.

Cu sângele lui Iuda a fost scrisă.
Gestată, avortată și proscrisă.
Iar eu, apostol stoic și morbid,
Am fost părtaș la-ntâiul genocid.

Blasfemic, mă întorc din risipiri,
Laș colportor de tainice huliri...
Căderea, cu clemență, mi-o absoarbe
O cârtiță cu degetele oarbe.

Mă uit la cer cu-n soi de expectanță:
Un grandios brevet pentru speranță...
Mă uit la pașii rupți din talpa moartă:
Și pașii vor s-o ia spre altă soartă...

M-aș re-ntrupa din brazda masochistă,
Golem descins din tagma defetistă...
Resimt polifoníi demonizate:
Colaj de alizee deshumate...

Din carnea biciuită de angoase,
Țărâna-și trage seve ulceroase.
Miasme funerare mă-mpresoară.
Sunt anorganic smuls dinspre afară.

___________________________________

Epilog nemoralizator:

Deloc bucolic. Parțial satanic.
Bălit de-amocul  ”Fi”-ului  balcanic... 
Un cârd de gânduri v-aș mai fi turnat...
Dar cârdu-l simt oleacă deschegat...

(bălit = ”furat”)

____________________________________

poemă scrisă la comanda PSInceră a celei ce găzduiește DUZINA DE CUVINTE .
TEMA săptămânii: să compactăm într-un text coerent cuvintele: card-cârd, golem, bălit, colaj, greabăn, bucolic, clementaclemență, genocid, blasfemic, colportor, grandios, brevet.
AICI găsiți alte și alte cuvinte potrivite, pe teme îndelung ”suferite”. Colegi blogosferici, cu inimi mari și suflete încăpătoare.


Foto: The tree of lost souls
Sursa: Deviantart

Gând din cuvânt

 Tăceri rubinii


Sunt un bijutier al gestualizării
Între falanga mea, supusă elongării,
Și pura-ți nemișcare: instinct de agregare
Impus cristalizării în non-verbalizare.

*******************************

Mă arcuiesc abraziv peste tine,
Safir tangentil la fiorul ce vine.

Te arcuiești invaziv de sub mine,
Rubin sângeriu colonist de enzime.

Gestanți translucizi de gesturi caline.
Născuți corindoni*. Șlefiubindu-ne-n mine**...

__________________________________

Aceasta este cea mai ”rece” versificație scrisă de mine vreodată. Atât am stors la tema despre ”rubine”, organizată și săptămâna aceasta pe blogul Irealiei. Accesați linkul, nu veți regreta: mulți inspirați veți găsi acolo!... 

* Notă gramaticală: am personificat corindonul, masculinizându-l. Altfel, corect ar fi fost ”corindoane”.
** Notă ”dicționară”: ”mine” - se poate interpreta și în sensul de ”Loc subteran cu zăcăminte...” 

Cam penibil să îți explici creația.

marți, 14 ianuarie 2014

Filmofilia

”Blue Jasmine” - Un Bentley numit sentință


Filmele lui Woody Allen sunt, aproape invariabil, psiho-parodii ale vieții de zi cu zi.
Le recunoaștem după sclipiciul original al dialogurilor. 
După iscodirea tipic allenwoody-ană a tuturor straturilor personalității caracterelor sale. 
După ironia și autoironia care hărțuiesc replicile la fiecare pas. 
După fobiile în cascadă, psihanalimentate de candriul geniAllen.

Sursa

Blue Jasmine este cel mai recent film al lui Allen. O actualizare a unor teme din ”Un Tramvai numit dorință” , scris de Tennesse Williams și ecranizat de Elia Kazan în 1951.

Este un film mai dramatic decât ne-am fi așteptat de la Woody Allen. Merită  vizionat, deși are o anumită inconsistență, despre care voi scrie mai jos.

Scarlet OʹHara devine Cate Blanchet. ”Blanche” devine ”Jasmine”.

Asemănările primează. 
Ca și Blanche din ”Un tramvai numit dorință”, Jasmine e aceeași persoană înglodată în iluzii pierdute, aceeași mistificatoare a trecutului ei reprobabil. Ani de zile a trăit în luxul oferit de soțul ei, om de afaceri veros și adulterin, condamnat ulterior la ani grei de închisoare (unde se și sinucide). Jasminei îi fuge tot confortul de sub picioare. Ea se metamorfozează, prin purgatoriului falimentului, în datornica insolvabilă. Trecerea de la Bentley la ”per pedes” nu îi alterează, însă, snobismul incurabil.
Refugiată la sora ei din San Francisco, Jasmine rămâne incapabilă de adaptare la noua realitate, eșuând în socializarea cu cei din jur. Inclusiv cu propriul ei fiu.
Ca și Blanche, intră în conflict cu necioplitul concubin al surorii sale, pe nume Chili. Aversiunea e reciprocă și explicită, deși nu la fel de violent exprimată ca în ”Un tramvai numit dorință”. Pentru că Chili e un pic mai uman decât Kowalski din Tramvai....

Diferențele dintre cele două eroine apar în gradul de expunere socială și în modul de raportare la ceilalți. Blanche e o agorafobă, Jasmine e încă ”socially oriented”. Blanche e încă o cochetă care încearcă să își conserve tinerețea pierdută, Jasmine e relativ împăcată cu lookul ei și exercită chiar un soi de magnetism asupra bărbaților.



Jocul lui Cate Blanchet este mai puțin dramatic decât al lui Scarlet OʹHara. Pe alocuri, este și mai credibil, dar tehnicile de interpretare sunt cu totul altele în 2013 decât în 1951. În schimb, eu rămân mai sedus de bântuirile Scarletei, grație și unui scenariu care acordă Tramvaiului...” mai multă profunzime decât Bentleyului...”.

Trecând la comparația dintre Kowalski din Un tramvai numit dorință și corespondentul său woodyan, Chili, mă rezum la a semnala diferența de clasă actoricească dintre Marlon Brando și Bobby Cannavale. 
Marlon (Kowalski) impune prin simpla existență, în orice colț de cadru l-ai pune. Chiar și absent fiind, simpla iminență a intrării lui în scenă creează tensiune. ”Așteptându-l pe Brandó”... Simțiți fiorul expectativ?...
Bobby (Chili) e o caricatură cu mușchi, o simplă forță brută depersonalizată. Probabil, intenționat, de către însuși Woody.
Kowalski era preponderent demonic, Chili e creionat în registru ceva mai uman. 


Filmul a plăcut criticilor de peste ocean. Mie mi-a lăsat un gust incomplet. Cu excepția Jasminei, personajele sunt inconsistente. Nu neapărat din cauza scenariului. Cred că actorii au fost nefericit aleși sau nu au fost exploatați suficient.

”Blue Jasmine” ezită între a fi o dramă pursânge sau o comedy-drama. Nu excelează în niciunul dintre genuri, de aici rezultă sentimentul de relativă nesubstanțialitate.

Cate Blanchet merită Globul de Aur pe care l-a câștigat săptămâna trecută. E stâlpul întregii producții. Probabil, a ajutat-o și faptul că a interpretat-o pe Blanche în cadrul spectacolului de teatru Un tramvai numit dorință, montat la Sydney Theatre Company, în regia lui Liv Ullmann, în 2009. 

Eu îi urez lui Woody bătrânețe fără de moarte, deoarece aștept de la el încă multe comedy-dramas, cu accent pe ”comedy”. Specialitatea casei.

vineri, 10 ianuarie 2014

Duzina de cuvinte



Șerpăleandra nimfomeandră
fantezie cvasi-dadaist-zurlie la comanda PSI-ei !!


Se jvonea prin tuferinde cum că șandrul psiriduș
Pleșcoia o șerpăleandră cu măciucu-i trepiduș.
Cinʹ te-a descoicheat, copșile?” ștrigă psiridușa-mamă,
Surghiontându-l supărangă. ” Te-ai curbat c-o panadramă?

Psiridușul, dezmâțatul, cronclocea o preasfințire.
Și orbecăiarnarcotic să-și glăseasc-o alibire.
Nu, mămușcă! Șerpăleandra cimpănzea cu-n curcosaur.
Eu? Vâzgam prin văztuneric, cu-n vlăjgan de vâzcozaur. 

Când să zvâc spre lumpietrișuri, la un clonț de cotinctură,
Ce să verzi? Șerpălăndresei-i cam sardea de iubilură!
Se prompti vienelară, pliscodindu-mă toridă
De-am căzut metastazforic chiar într-o caneluridă.

Nimfomeandra Șerpangioaică mă-nșfuckă de fundorșale,
Și mă-ngrăzburli cu eros de-mi sună-n neuretrale.
Când văzgu așa zvârjoană, vâzcozaurul meu frate
O zgoni c-o strâmbăzgură ... și-o zvârși pe săturnate!”

Ce atâta corolarmă?”-l întrecoapse psiridușa,
Eu zgăveam exasperanțe!...tu mă zminți, ztropșea-ți-aș zgușa!
M-ai dezamorțit, copșile!...Povestelnic de basnoave!...
Dar de-amu, te-oi pedePSI eu! Cu acute...hau cu grave (?!)...”

_________________________________________________


Poemă bizareristă, creată la comanda PSI, în cadrul Duzinei de cuvinte.
Tema a fost: compatibilizarea următoarelor cuvinte în același text:  dezmâţ, psiriduş, exasperanțe, iarnarcotic, vienelar, iubilură, corolarma, văztuneric, asigurmand, olimpotab, curcosaur și caneluridă ” . 
Cuvinte de cuvinte! Să le fie grafia ușoară!... Și PSI să le organizeze parastase...
Eu nu am putut cuprinde în text cuvintele ”asigurmand” și ”olimpotab”. Posteritatea mă va judeca.
(SUNT CURIOS CUM VOR SCRIE LA TEMA ASTA NON-ADEPȚII DIACRITICELOR.)

Sursa foto: http://www.coroflot.com

joi, 9 ianuarie 2014

GÂND DIN CUVÂNT (4)

Blografia unui externaut (1)


M-am născut într-o primăvară. Copilăria mea a fost fericită și banală.

Am început să trăiesc cu adevărat la 14 ani. Atunci am evadat din infantilism. Citisem povești nemuritoare până la 13 ani. Și lecturi școlare obligatorii.
Am trecut pragul adolescenței prin Dostoievski. Balzac. Ibsen. Tolstoi. Gorki. Cehov. Hugo. Shakespeare. Titani. (A, și Jules Verne. Lectură pentru băieți?!).
(Mint. Dostoievski îmi picase în mână la 12 ani. Scena visului lui Raskolnikov, în care un cal înhămat la o căruță supraîncărcată e biciuit pînă își dă ultima suflare, mi-a provocat un rău fizic). 
La 15 ani am dat și de Proust. Kafka. Camus. Huxley. Hesse. Joyce. Falsă precocitate, mai mult ambiție de a trece la un nivel superior. I-am recitit la 25-30 de ani.
La 16 ani am degustat mai profund din Eminescu. Arghezi. Ion Barbu. Geo Dumitrescu. Jebeleanu. Baltag. Nichita. Sorescu. Cărtărescu. Dar și Byron, Goethe, Pușkin, Lamartine, Mallarmé, Verlaine, Esenin, Rilke, Neruda.
La 17 ani îmi propusesem să public primul volum de versuri până la 21 de ani, vârsta fatidică a lui Labiș. 
La 21 de ani îmi mutasem aspirațiile către borna 27, vârsta la care Nichita și-a publicat  ”Sensul iubirii”. 
La 24 am divulgat pentru prima dată poeziile mele unui poet pursânge și unui critic rasat. Ambii m-au încurajat moderat să merg mai departe, cu condiția să mă scutur de stilul șaizecist-șaptezecist. 
Aici m-am oprit. Nu îmi plăcea poezia contemporană. Sau evitam s-o înțeleg. Mă înșelasem. 

Am luat o pauză. Inadmisibil de lungă. În acest timp, am trăit. Am depășit și borna 27.
__________________________________________________________________________________

Am descoperit blogosfera în 2007. Dar nu am băgat-o în seamă. Eram prea ocupat cu viața offline.

Am redescoperit blogosfera în 2013. Multă viață, bune și rele. Și m-am hotărât să nasc și eu ComiCulturalul. 

V-o spun dezveșmântat de orice urmă de fățărnicie. Am creat acest blog cu sentimentul că pot sparge norii. Cu credința c-o să biciui spiritul creator din mine și că voi naște scrieri ”blogoslovite”. Că voi crea un microimperiu în jurul căruia să graviteze cei aidoma mie. Să ne alimentăm reciproc cu trăirile noastre extreme, cu simțirile noastre spiritualizate paroxistice.
Curând, am avut o revelație involuntară. Ca mine, erau sute. Poate mii. Unii mai lirici. Alții mai descriptivi. Unii mai emoționali. Alții mai cerebrali. Și a apărut îndoiala. Am simțit un recul atitudinal. Nu cumva mă autosupraevaluam?

Nu vreau să vă blochez în percepția unui egocentric. Dimpotrivă. Evadez deseori spre Ceilalți, într-o interpretare proprie a principiilor alterității. Iar inevitabila întoarcere în mine este mereu filtrată, chiar purificată după raportarea la Ceilalți.
__________________________________________________________________________________

La început, am dorit să scriu pe blog, alternativ, despre filme, muzică, pictură, sculptură, poezie, natura umană și alte asemenea. Și am vrut să fiu al dracului de ComiC. N-am reușit să le armonizez încă pe toate. Pentru că scriu doar seara târziu sau noaptea. Mă recompun greu din împrăștierile mele diurne. Și nu sunt blogger. Cred că sunt un soi de externaut. 

Consider că expresia ”internaut” este restrictivă. Internautul este un simplu  explorator al ”infiniternetului” și, simultan, captiv al influențelor subliminale specifice spațiului virtual. Deși realitatea online tinde să o devanseze cantitativ pe cea clasică, eu o văd ca pe un reper comunitar și informațional obligatoriu, dar niciodată ca pe o versiune viabilă a Vieții offline.

Așadar: mă declar externaut, deoarece sunt dușmanul limitărilor. Pentru că sunt un adept al atacării miezului problemei, cu condiția unei simultane  transcenderi în afara contextului, adică a unei judecăți din exterior. Pentru că vin în acest spațiu ca oaspete autoimpus și plec voluntar, lepădat de orice dependențe sau obediențe față de Imensitatea Sa. Deoarece internetul ar trebui să fie doar un instrument, nu un modus vivendi. O haltă, nu o destinație finală. 

Blogosfera e un teritoriu în care am găsit oameni de excepție, pe care în viața ”reală” nu aș fi avut ocazia să îi întâlnesc.   
DA. Aici cred că apare adevărata forță a internetului. Am impresia că blogosfera mi-a mijlocit, în doar 5 luni,  cunoașterea mai multor oameni valoroși, apropiați sufletului-spiritului meu, decât am cunoscut în întreaga viață ”reală”. Pe internet, ai magica posibilitate de a-ți alege prietenii, constatând cum gândesc din ceea ce scriu. În viața extranet, șansele de a-i întâlni sunt improbabile.
Simpla tastare a unor cuvinte-cheie m-a teleportat în atâtea locuri de rămas, încât nu pot spune decât ”Mulțumesc, Imensitatea Ta!”.
_________________________________________________________________________________

Locuiesc în ComiCultural. O sihăstrie la marginea Blogosferei Cunoștințelor Alese. 
ComiCultural își caută încă locul în comunitate. Dacă lumea e o scenă, iar comunitatea e distribuția în Marea Comedie Umană, eu sunt figurantul care încă se pregătește pentru Rolul vieții sale. Rolul de Imaginator de lumi posibile. Supradozator de Simțire și Gândire. Libidonator spiritual. Călător perpetuu inițiatic. Turist cognitiv. Asumat.

.........................................................................................................................................................................

Articol scris în cadrul rubricii ”Gând din cuvânt”, organizat pe blogul Irealiei , unde veți constata și alți ”externauți” cu patimă pentru scris.
Tema a fost: cuvântul ”Rol” .
Ultimul paragraf (scris cu roșu) participă concret la rubrica amintită.