Google+ octombrie 2013 | ComiCultural

duminică, 27 octombrie 2013

Stare de dizgrație

Obosit.

Ocupat.

Victimă accident mașină, nerănit. Autorul moral a fugit de la locul faptei, nu i-am văzut numărul. 

Bolnav. Tratabil. Dar indispus la dialog. Nici măcar la monolog interior.

Infestat la icre, fiere și cerebel de varii specii de sub-oameni cu care relaționez din obligație, care m-au secătuit psihic. Autorități publice. Birocrații imbecile. Fuck!!

Revin în noiembrie.

Cu alt tonus.

Jalnicultural

marți, 22 octombrie 2013

Pestilenția Grația (4)

Autointerviu la foc automat

Simona Tache. O știți, bloggeriță citită, ce să-i mai fac eu reclamă, o am și-n blogroll!...

Intervievată recent de Horia Ghibuțiu pe adevărul.ro, ea a lansat o provocare și pe blogul personal: să răspundem și noi acelorași întrebări de inspirație ghibuțiană.

Cum nu pot rezista la provocările de a experimenta situații prin care au trecut și alte celebrități, mi-am adresat și eu aceleași întrebări.


De ce te temi cel mai tare? 
Să nu cedez tentației angoasante de a-mi publica literatura antum. Celebritatea mă inhibă.

Care e prima ta amintire? 
O senzație stranie, lipicios-alunecoasă: escaladam cordonul ombilical și nu se mai termina!... Îl confundasem cu organul rațiunii pure.

Pe cine admiri cel mai mult și de ce? 
Pe omul care îmi va demonstra futilitatea gândirii pozitive, prin contrast cu cea dubitativă. Și el să fie un pozitivist convins. 

Ce-ți place la înfățișarea ta? 
Expresia mea sincer-tâmpă, cvadruplu-reflectată din ochii lui Andrei Pleșu&Mircea Dinescu, în ziua în care îmi vor preda, cu limbă de moarte, monopolul scrierii editorialului în publicația online ”Dilema Cațavencilor”.

Care e cel mai prețios lucru pe care îl deții? 
Eu nu dețin nimic. Eu sunt posedat. Reformulează întrebarea.

Cine ar juca rolul tău într-un film? 
Tom Cruise în filmul ”Sărut, deci juisalivez”. Apare la anul. Aici găsiți avanpremiera în exclusivitate.   

Ce-ți reproșezi cel mai des? 
Că scriu mai mult decât gândesc. Că gândesc mai mult decât îmi permit. Că îmi permit să scriu mai mult decât gândesc.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră? 
Întrebarea asta pune-o cuiva care are carieră. Eu funcționez doar pe bază de vocații liber profesionalizate.

Cum ți se spunea când erai mic? 
Că nu există pedeapsă mai mare decât să mă fac mare și să am un copil ca mine. Profeția s-a îndeplinit. Acum mi se spune că nu există pedeapsă mai mare decât să mai fac un copil. (vă așteptați să răspund  ”Gigi”, ha?)

Care e cea mai mare realizare a ta? 
1 like pe pagina de facebook. Și nu e de la mine.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată? 
Că dacă tot mi-am ratat destinul de geniu neînțeles, trebuie să mă reinventez ca ratat unanim acceptat.

Cum ai dori să-și amintească posteritatea de tine? 
Ca după un cataclism amnezic la scară planetară. Aș prefera, deci, să fiu  descoperit, ca și cum existența mea anterioară va fi fost complet necunoscută.


Reporter  de conjunctură,

PriapiCultural

duminică, 20 octombrie 2013

Orgasmuzical (3)

Spânzurații fără vină nu mai vor lumină!...

”Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, 
străfulgerarea de voluptate când simți că mori, 
deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne.”

Emil Cioran

Am pierdut 90 de minute din viață vizionând filmul ”Plunkett And Macleane”, produs în 1999. Dar scopul real (relevat mai jos) a scuzat vizionarea. 

Filmul e o combinație eșuată de comedie-dramă istorică, ambalată șmecherește într-un umor facil, previzibil și deseori plonjat intenționat în derizoriu de către regizor. 

Unii critici o să mă contrazică. Pe alocuri, filmul inovează prin inserții de muzică de final de secol XX la un bal de secol XVIII. Și prin filmări MTV-iste. Eu rămân la părerea mea.

1748, Anglia. Doi tâlhari cu obraz subțire de nobili parveniți prin jaf, dar onești pe fond sufletesc, jefuiesc haiducește mai mulți bogătani ai vremii. Printre jefuiți, apare și o jună cu o privire preconștient de intuitivă (Liv Tyler), de care se îndrăgostește tâlharul mai tânăr(Macleane), și el supradotat cu o senzualitate bovină.


Restul  scenariului e cvasi-vomitiv : junele e prins până la urmă și e condamnat la moarte prin spânzurare pentru o crimă pe care n-o comisese. 
Mai vârstnicul său companion rămâne în libertate, cocând o intervenție salvatoare mai ceva ca-n filme. 
Dramatismul crește promițător, junele e spânzurat în piața publică... 
Dar, exact când sufletul decăzut părăsea trupul spastic, camaradul de fărădelegi dă buzna călare să-l salveze din ghearele asfixiei mecanice. 
Ca un Mărgelatu infantil, propagă fumigene derutante și trage la foc automat cu flintele în străjerii regali... 
Nimerește și frânghia, scapă junele de la moarte, iar filmul se diluează diareic spre un happy-end. 
Personajele principale scapă fentând traiectoric toate gloanțele poliției regale. 
Spânzuratul își revine cu greu din ejacularea post-ștrangulatorie și fuge cu tâlharul-frate și cu iubita-iubită în America. 
Acolo o să caute alt producător, să îl prostească și pe el, să mai toarne un eșec de critică, dar cu succes la box-office.
__________________________________________________________________________

Așadar, scopul real:  de ce m-am încrâncenat să mă uit până la finalul acestui film?...

Datorită unei  lucrări muzicale de excepție, compusă de Craig Armstrong: Escape. Am descoperit-o cu mult înainte de a vedea filmul. E pe coloana sonoră. Și am vrut să înțeleg DE CE.   
        
Par arpegii teleportate peste timp din Lacrimosa lui Mozart. Diferența e că Lacrimosa acompaniază o slujbă funerară, iar Escape descrie drumul osânditului Macleane către eșafod. Etape distincte, dar finalitate  comună: Moartea.

Escape-ul lui Armstrong începe ca o premoniție sumbră.

                                    

E aproape. E împietritor de aproape!...
Viori nălucitoare plonjează prin aerul fosilizat.
În temnița ostilă, condamnatul la moarte agonizează stoic. Dezvertebrat de vlagă pe lespezile reci ca o iarnă anotimpusă.
Începe numărătoarea inversă a bătăilor de inimă. Le-ar transforma în pași, în bătăi din aripi, în orice simulacru de evadare din Sine.
Zorii destramă noaptea-n miliarde de sori impostori. Deoarece, pentru eroul nostru, Lumina nu e o Eliberare. E  o sentință definitivă la soare veșnic. Un soare orbitor de martor al atâtor sângeroase cazne.
E timpul. Temnicerii îl smulg pe osândit din sevraja iluziilor nocturne.
Mulțimea de gură-cască e crispată-ntr-un suspans  liturgic.
E calm ca Moartea. Privirea-i despică semeț aerul descărnat de respirațiile mulțimii carnivore...
Se-aude-un cor înălțător. E corul îngerilor decăzuți din toate funcțiile divine. Îngeri cerșetori la porțile refuzatei divinități.
Primește ștreangul ca pe o coroană. O ridicare-n ștreang sau o urcare-n rang?...
___________________________________________________________________________

Melodia e zguduitoare, de acord? Dar filmul e nepotrivit ales! Cum să acompaniezi cu muzica asta un simulacru de spânzurare?... N-o fi Mozart, dar te cam dă cu cerebelul de occipital...

Aici aveți și scenele din film, cu aceeași muzică pe fundal:



În locul lui Craig Armstrong, eu aș fi păstrat bucata asta muzicală pentru înmormântarea personală. Aș fi cerut, testamentar, să mă facă cenușă și să mă ventileze în cele 4 puncte cardinale, cu muzica asta dată la maxim, pe un vas de croazieră, exact în locul de ciocnire a Titanicului cu ghețarii.

Sau aș fi așteptat să apară un film cu adevărat potrivit pentru asemenea partitură. După premieră, l-aș fi sunat pe regizorul filmului: ”Alo, măi nea Scorseze, fain film ai mai făcut! Dar coloana sonoră cam scârțâie...Ia ascultă mata muzichia asta:” ... Și ar fi schimbat Scorsezele imediat coloana sonoră, iar filmul ar fi avut un succes expandat.

Noi să fim sănătoși! Mai dați un restart la melodie! Și dați difuzorul la maxim! Muzica asta trebuie murită și reînviată...

                                                                                     Haiducu Bertzi

PS: Filmul a avut, totuși, un remarcabil succes de public. Și la unii critici. Dacă te uiți la acest film ca la entertainment, poate, deși pe alocuri simți că-ți violează inteligența. Dacă te uiți ca la un act de cultură, înseamnă că percepem diferit cultura. Varietas delectat.

miercuri, 16 octombrie 2013

Pestilenția Grația (3)


Defulator

Vi s-a întâmplat vreodată să vă ieșiți din minți? Să vă simțiți creierul victimă a unui soi de vertij centrifugal care vă sfâșie din interior spre exterior placenta insensibilității cronice în care fuseserăți captivi?

Eram un personaj extrem de calm. Mai calm decât Adagio Sostenuto din Sonata Lunii de Beethoven. Sangvinic latent în esență, dar ponderat în exteriorizare.

Până de curând, am exersat un soi de retenție în subconștient a răzvrătirilor anti-sociale. Am refulat toate revoltele mele existențiale, ca un veritabil încasator de mitocănii urbane.

Ciclul ”Pestilenția Grația” s-a născut tocmai dintr-o răsculare personală  împotriva mediocrității standardizate social și a temporar-valorizării nulităților.

Am gustat amar din Atlasul de mitocănie urbană, emis mai demult de Radio Guerilla. Gherțoiul de bloc. Cocalarul de trafic. Multinationalus mitocanus. Troleus puturosus. Pedofilus Libidinosus...

Dar nu e destul. Formele de exprimare ale mitocanilor pursânge depășesc deseori capacitatea noastră de categorizare. Upgradații bădărăniei reclamă updatări moralizatoare permanente.

Azi, mă simt aproape ca Howard Beale, revoltatul oscarizat din mindfuckingul  ”Network” (1976): 


Un film hipnotic. Un personaj hipnotic. Demistificator de conspirații globale. Defulator de obsesii primare. 

Voi reveni cu detalii pe tema acestui film vizionar. Practic, atemporal.

Și am să povestesc câteva întâmplări pe cât de simple, pe atât de simptomatice pentru mentalul individual și colectiv. 

                                                                                                                                              SchizofreNick Nolte   

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Pestilenția Grația (2)

De ce iubiți perverșii. Voi, femeile!...


Recunoașteți: ați fost toate curioase să aflați ”De ce iubim femeile”. Noi, bărbații.  

Cei mai mulți dintre noi cunoșteam deja Femeia. Ochi, gură, umeri, mâini, picioare, vagin și alte fetișuri nestemate. Emoții, sentimente, nevroze și alte crize sublimate. Și o complexitate nedeslușită nici de psihologie, nici de poezie, nici de filosofie.

Și a apărut Mircea Cărtărescu. Scriitor de clasă incontestabilă, statut datorat atât poetului, cât și prozatorului de succes. Asta până când a publicat ”De ce iubim femeile”.

Când publici o carte în colecția ”Cartea de pe noptieră”, proximitatea pensetei, a cremei hidratante și a produselor contraceptive trădează scopul urmărit: o lectură laxativă, cu adevăruri (subiective) ușor ingerabile și mai ales digerabile...

Și am ajuns la ultimul capitol: ”De ce iubim femeile”. ”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care...”. Cartea nu e reductibilă la acest fragment. Dar acest text s-a întrupat într-o sinteză a gândirii-simțirii lui Cărtărescu în materie de femei. Și a avut impactul cel mai umectant la public.

 În fața acestui pasaj, m-am poziționat într-un soi de Spiritus Interruptus. Femeile din universul cărtărescian sunt asemănătoare femeilor cunoscute de mine și, totuși, dintr-o specie diferită.

Acum voi încerca să fac o analiză, pe alocuri vag-caricaturală, pe care nu am găsit-o în critica de specialitate (atât cât am citit eu).

Textul extras mai jos din cartea lui Cărtărescu conține și un mesaj secundar. E vorba despre un balans subtil între Feminin și Masculin. Subtil, dar fără echivoc.

Începând cu versul  ”Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost...”,  simultan cu  apologia femeilor, Cărtărescu desenează, alternativ-deductiv, și un portret implicit, nestilizat, chiar abrutizat al BĂRBATULUI. Nu simțiți deja comparația aromatelor femei cu greu mirositorii masculi” ?...

Practic, autorul zugrăvește femeile prin opoziție cu ”primitivii” bărbați.

M-am simțit dator să distilez portretul neromanțios al Bărbatului strict din ”pentru că”-urile cărtăresciene. Puteți confrunta textul meu cu cel  original (am extras doar pasajele susceptibile de masculinizare):


DE CE IUBIM FEMEILE ... PRIN CONTRAST CU BĂRBAȚII...

TEXTUL CĂRTĂRESCIAN DEDICAT FEMEILOR
TEXT PERVERTIT PENTRU BĂRBAȚI
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost...
Pentru că miros a transpirație și a mahoarcă de la o poștă, ca niște bărbați autoimunizați la săpun și pastă de dinți.
...şi nu asudă pe buza superioară.
Pentru că asudă pe buza superioară. Iar combinația cu mucozitățile frumos scurgătoare este exact lubrifierea care îți lipsea.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu  capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.
Pentru că merg cocârjați, striviți de povara vinovăției de a fixa femeile ca niște maniaci, gata să le posede la primul colț de stradă.
Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că Te iubesc.
Pentru că în pat sunt îndrăzneți și inventivi  din perversitate, doar ca să-ți demonstreze cât de mult Se iubesc.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă ca să te facă să te simți obligată și recunoscătoare câte zile conjugale  ți-o mai rezerva.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că revistele porno sunt pentru ei  o formă de elevație supremă. Și sunt toți niște Robinson Crusoi ai navigației pornoceanice.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără  să le intereseze cine câştigă.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong cu acel aer inefabil de scandalagii care nu știu să piardă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că şofează, ca niște scelerați, maşini dotate opțional cu noroaie laterale, aşteptând să îi admiri când îți taie calea cu fluierături mitocănești. Tocmai când treceai și tu pe zebră, ca o gazelă inocentă.
Pentru că nu se masturbează.
Pentru că se masturbează ca niște pitecantropi autosexuali, în timp ce femeile stau toată ziua cu mâinile la vedere.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii.
Pentru că se scrie pentru ei doar un sfert din poezia și literatura lumii. Restul e fie maculatură respinsă de editorii misogenetici, fie literatură anti-praful de pe noptieră.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că tolerează, explicabil, gingășia gândacilor de bucătărie, când îi surprind bucățelind în haită feliile de cașcaval pané.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte
de-a face dragoste, dar numai în filme.
Pentru că, în filme, fac duş înainte de-a face dragoste, dar numai în filme!
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că iau viața la mișto, ca niște infantilizați ai realității virtuale.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în tro­leibuz.
Pentru că sunt setați genetic să facă sex maniacal, enclavizat în orgii imaginare, cu toate femeile bune de coțăială din troleibuz.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu-ți pun mâna pe fund decât la coadă la morcovi, la ieșirea de la Hollywood Multisex și în parc, pe bancă, cu verigheta ascunsă pe furiș în buzunarul din dreptul inimii.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că obsesia violului e inclusă genetic în ADN-ul bărbaților. ADN = Antropomorfism Dezaxat Neurotic (asta doar la bărbați!)
Pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă 
n-au orgasm, nu îl mimează.
Pentru că n-au de fiecare dată orgasm. Și chiar dacă n-au orgasm, ei tot ejaculează. Pentru că sunt bărbați și n-au nevoie să mimeze că sunt femei !!!
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că sunt bărbați, pentru că nu sunt femei, Ferească Sfântul...Amin!...

Concluzii. Firește că nu iubiți perverșii! Titlul este un paradox intenționat (Deși textul și, deseori, soarta vă cam predestinează conviețuirea cu devianții...). Dar nici nu aveți nevoie să fiți raportate la o regretabilă minoritate masculină. (Minoritate, sper!).

Generalizările, chiar și în poezie, sunt extrem de riscante. Iar subiectivismul... ei, de aici începe teritoriul speculativ...

Rămân la părerea că există modalități mai profunde și chiar mai artistice de a descrie FEMEIA secolului 21, surprinsă în dinamica realităților curente. Aștept o carte-replică la textul cărtărescian, dar constat că nu mai vine. Eu voi încerca să o fac pe blogul meu, cu mijloacele de exprimare sexiste(nte) în dotare.

FEMEIA merită acest efort (psih)analitic și literar.

Acest articol este o simplă părere deductivă. Nu literatură-alternativă la Cărtărescu. Nu critică de specialitate. Și doar 10% pamflet. Poate 15. Pentru că sunteți pe ComiCultural.

Pe curând...

Misogina Pistol

duminică, 6 octombrie 2013

Orgasmuzical (2)

In the mood for love. Nocturnaliile iubirii nedesăvârșite   

”Numai în muzică și în iubire există bucuria de a muri, 
străfulgerarea de voluptate când simți că mori, 
deoarece nu mai poți suporta vibrațiile interne.”

Emil Cioran

Iubesc noaptea.

Pentru că noaptea e materia primă a spațiului cosmic.
Substanța vitală a iubirii insomniace.
Noaptea e incubatorul fanteziilor erotice și cimitirul nevrozelor diurne.
Întunericul e cutia de rezonanță a bătăilor inimii. Matcă rebelă a sângelui clocotitor endorfin.
Coagulantul șoaptelor decadente și  al gesturilor lubrice.
Sanctuar al încă nesărutatelor, predesfrânatelor buze.
Spațiul erocaptiv între foșnitoarea rochie și goliciunea înfiorabilă a femeii iubite.


Femeia iubită.
Trup de silfidă nocturnă, carne de curcubeu asfințit, sânge de rouă vulcanică.
Pășește astringent pe auzul meu de huhurez amorezat.
Își înnoptează degetele falangelice pe memoria mea papilară.          
Mă sfâșie dezvirginal cu privirea. În bucăți de carne. Maleabilă, ductilă, erectilă. 
Facem dragoste. Intuitiv. Imaginativ. Reflexiv.
Rămânem plonjați în depresia  unei iubiri involutive, în tristețea nobiliară a celor ce-și refuză fericirea.



Iubesc.
Sunt iubit.
Și, totuși! De unde senzația asta insuportabilă de noapte silnică?!...
_________________________________________________________________________

Știți. Melodia din videoclip, compusă de Shigeru Umebayashi, face parte din coloana sonoră a filmului ”In the mood for love”.  Un film covârșitor de implicit-senzual, de vizual, de pictural. O poveste îmbibată de erotism implicit, tristețe și neîmplinire sufletească. Un film contraindicat unei singure vizionări.

Deprimatt Damon

miercuri, 2 octombrie 2013

Pestilenția Grația (1)


DeGenerația spontanee


sau ce se naște din noroi, în mocirlă renaște /

Cauționați de cunoștințele încă precare în domeniul științelor naturale, anticii au lansat ipoteza că anumite animale se pot naște spontan și din materia anorganică moartă (putregai, mocirlă...), nu doar din organisme vii. Și pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a zis generația spontanee.

Aristotel, Virgiliu sau (mai târziu) Buffon credeau cu tărie în diferite trăznăi creaționiste. De exemplu, albinele erau suspectate a se naște direct din intestinele unui taur mort!...Broaștelor râioase li se atribuia și lor o ascendență rizibilă - pietrele!... Satiric, dar adevărat: van Helmont  a propus prin secolul  17 o rețetă de ”germinare”  a șoarecilor din rufe murdare și semințe de grâu...

Teoria a fost trimisă definitiv în derizoriu în secolul 19 de Louis Pasteur, iar azi e considerată o simplă fantezie arhaică, infirmată definitiv de microbiologie.

_______________________________________________________________________________________

Totuși, în zilele noastre, au apărut anumite organisme primate,  al căror statut social este indubitabil efectul (de)generației spontanee.

E vorba despre specia Pipițecantropus, genul Femela Pubela, clasa Diva Maladiva.

Apare spontan. La început, e o celebră anonimă, cu o privire neiertător de tâmpă, cu craci bifurcați osteoporotic  și cu sexapil de girafă paraplegică.  

Devine divă din nimic. Va deveni efectul incubației accelerate în mijlocul unei mizerii de presă. O mocirlă fermentată de ziarele mundane și de emisiunile tv de prea largă audiență.


Rețeta e simplă. Se plantează sămânța de scandal în  mocirla anorganică  moartăSămânța rodește instant când micro-haitele de paparazzi atestă ”accidental” prezența homunculei în microclimatul viral al vreunui Don Juan de Slobozia. Bărbat serios, interlop respectat, soț-model și adulterin din principiu.

Stigmatul public al amantlâcului prinde contur.

Presa tabloidioată se pune pe treabă. Primul sărut e surprins în flagrantul indiscretelor blițuri. În prezența fizică și spontană a soției Bidon Juanului, adusă-n coasta adulterinului de presa moralistă. O  femeie casnică, vrednică și neconsolată decât marțea și vinerea între 13 și 14.00 de amantul întreținut cu banii de buzunar primiți de la soțul adulterin. Amant încă nedescoperit de presă, de aceea îl ignorăm și noi.  Soția țipă, leșină, se revoltă, nu iartă, nu uită, dar oricum ducea o viață duplicitară, așa că se întoarce fulgerător în binemeritatul anonimat. În acest timp, paparazzi rămân insomniaci pe poziții.

Apropo de poziții: prima experiență sexuală a amorezaților se consumă în Casa Dragostei, cu Neptun aflat în conjuncție cu Marte. Ulterior, Neptun neagă conjuncția, dar Marte se arată dispus să repete experiența, chiar și în opoziție cu Jupiter!...

Ziua următoare, ziarele publică fotografii lubrice cu ibovnicii ieșiți pe balconul penthouse-ului, la o țigară postludică. Piramidon Juan află prin mijloace specifice că iubita i-a înscenat shootingul nocturn, hămesită după publicitate... În pragul nevrozei, masculul rănit caută consolarea în compania a două proaspete absolvente de medicină generală - specializarea microbiologia penisului.

După o succesiune de reciproce adultere plasate la limita moralității,  dragostea dintre cei doi se supune predestinării  impuse de Carmen Harra la Unhappy Hour-ul lui Cămăruță. Amorezii se cunună religios și  sincer. Cordon Juan e în delir prostatic. Culeasa sufletului său se convertește de la ritul ortodox la bioritmul interlop. Vor urma 3 luni de fericire afrodisiacă, urmate de un divorț ca-n basme. Amiabil. Doar 7 zile spitalizare pentru mireasa anului.

Fraged-divorțată și echimozată, ex-nevasta Ghidon Juanului e consolată de acordul prenupțial, cifrat la o sumă-record confidențială.  Separația de interlop o ridică la rang de victimă a violenței domestice, statut ce îi conferă șansa empatiei cu zeci de mii de suferinde anonime. Valul de like-uri o impune definitiv în conștiința publică, iar o televiziune de nișă decadentă îi oferă o emisiune dedicată  spiritelor  buimace: ”Dacă bărbații sunt porci, atunci noi ce suntem?...”.

Este o renaștere karmică. A devenit personificarea mocirlei din care s-a întrupat și cu care s-a aclimatizat glorioasă. 

Orice asemănare cu realitatea devine reality show.

                                                             Pardon Juan